Su Kyung – Fragmente de jurnal (3)

„Nu-mi place ce am devenit.
Asemenea unui criminal cu sânge rece, arma nu mai cântărește atât de mult în mâna mea acum. Apăs pe trăgaci și nici măcar nu clipesc. Nu mă gândesc. Cred că am reușit cumva să-mi blochez emoțiile pentru că nu mai simt nimic.
E doar un gol imens. Ce se tot adâncește.
Am mâinile pătate de sânge, sângele persoanelor a căror numărătoare am pierdut-o.
Am rămas cu acele coșmaruri din când în când.
N-am mai vărsat o lacrimă de mult. Bănuiesc că e de rău.
Simt de parcă aș avea un șnur în jurul gâtului care se strânge cu fiecare viață luată. Dar încă pot să respir.
Însă până când?”

Su Kyung – Fragmente de jurnal (2)

„Am coșmaruri.
Coșmaruri groznice. Gândul la prima persoana căreia i-am luat viața încă mă bântuie.
Din nou și din nou. În unele mă văd pe mine omorându-l. În altele, el e cel care apasă pe trăgaci.
Mă trezesc țipând. Adorm greu. Nu pot mânca.
M-am privit în oglindă și aproape nu m-am recunoscut. Am cearcăne adânci, buzele crăpate și ochii injectați. Exact ca drogații pe care îi vedeam zilnic prin cartier.
Zilele astea mi s-a pus din nou arma în mână pentru antrenament. Aceeași armă. N-am putut să-i susțin greutatea. Acum părea de un milion de ori mai grea ținând-o în palmă. Materialul ei parcă îmi ardea pielea. Am lăsat-o să cadă.
Jaejoong a țipat la mine că trebuie să mă antrenez. Am țipat și eu la el. Apoi am plecat.
Am alergat prin pădurea care înconjura casa până am simțit că plămânii mi-au luat foc și picioarele nu mai puteau suporta nici un pas în plus.
Privind în jur, simțeam din nou că mă sufoc.
M-am lăsat pe vine și mi-am cuprins capul cu palmele. În urechi îmi răsuna sunetul împușcăturii. Am închis ochii strâns și am țipat.”

Su Kyung – Fragmente de jurnal (1)

„Astăzi am ucis primul om.
Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât am fost nevoită să mă prind de poalele bluzei. Gâtul îmi era uscat și simțeam că nu pot scoate niciun cuvânt. De fiecare dată când închideam ochii puteam să-i văd ochii lipsiți de viață. Viață luată de mine.
Îmi venea să urlu.
Să fiu singură e de nesuportat. Am ieșit din cameră atât de repede încât aproape era să dărâm totul în calea mea. Am coborât scările la fel de repede și am ieșit pe ușa imensă de la intrare.
Aerul rece al nopții m-a lovit din plin. Era mult prea frig acum pentru bluzița cu care eram eu îmbracată, dar corpul îmi era atât de amorțit încât nu simțeam nimic.
Am primit în sus. Cerul era înstelat. Tremuram.
M-am concentrat câteva clipe pe aburul care îmi ieșea printre buze. Sufletul îmi era măcelărit. Am inspirat puternic. Simțeam că aerul nu-mi este suficient. Simțeam că mă sufoc.
Vroiam să urlu.
Să plâng.
Să dispar.
Fără să-mi dau seama, lacrimile au început să curgă.
Am făcut câțiva pași. Nu aveam unde să mă duc. Am căzut în genunchi. Mi-am privit palmele printre lacrimi.
Ăstăzi luasem viața unui om. Dar se simțea de parcă m-aș fi omorât pe mine. Atât de tare durea.”